Cine suntem dincolo de rolurile noastre? Despre identitate si echilibru in cuplu

 Invatam cum sa fim cu mult inainte sa stim cine suntem. Din copilarie, observam ce este apreciat, ce ii bucura pe adultii importanti din viata noastra si ce creeaza tensiune. Invatam sa citim tonul vocii, tacerea, reactiile celorlalti si, uneori, sa ne ajustam pentru a pastra apropierea si linistea.

Unii copii invata sa nu deranjeze, sa nu ceara prea mult, sa fie cuminti, responsabili si de ajutor. Invata sa anticipeze nevoile celorlalti si ajung, uneori, sa fie „copilul care se descurca”, cel care nu creeaza probleme si pe care adultii se pot baza. Mai tarziu, acel copil poate deveni adultul care observa tot, organizeaza tot, rezolva tot si simte ca trebuie sa poata mereu.

Nu este nimic gresit in responsabilitate sau grija. Dificultatea apare atunci cand ele nu mai sunt alegeri, ci devin singurul mod in care stim sa functionam. Cand „pot” se transforma in „trebuie”, iar ceea ce facem incepe sa se confunde cu cine suntem.

Pentru ca un rol este ceva ce avem, nu ceva ce suntem.

Putem fi parteneri, parinti, profesionisti, oameni care ingrijesc, organizeaza, sustin sau rezolva. Insa, dincolo de toate aceste roluri, exista persoana care le face. Iar cand rolurile ocupa tot spatiul, putem ajunge sa stim foarte bine de ce au nevoie ceilalti si sa ne fie greu sa raspundem la intrebarea: „Eu de ce am nevoie?”

In cuplu, venim cu aceste modele dupa noi. Unul poate fi obisnuit sa observe si sa organizeze tot, celalalt sa rezolve problemele sau sa asigure stabilitatea financiara. 

Rolurile nu sunt feminine sau masculine prin definitie, chiar daca in multe cupluri exista in continuare o impartire traditionala. De multe ori, femeia se ocupa mai mult de casa, copii si detaliile vietii de familie, iar barbatul de partea financiara sau de rezolvarea problemelor. Dar dinamica poate fi si inversata.

Societatea s-a schimbat, iar cuplurile odata cu ea. Femeile pot avea cariere si venituri mai mari, barbatii pot fi mai implicati in casa si in cresterea copiilor, iar responsabilitatile se pot distribui in multe feluri. Niciuna dintre aceste configuratii nu spune, in sine, cine valoreaza mai mult sau cine are mai multa putere.

Problema apare atunci cand realitatea se schimba, insa asteptarile raman aceleasi.

Echilibrul in cuplu nu presupune sa respectam un model prestabilit si nici sa impartim totul matematic, 50/50. Uneori unul va avea mai mult timp, alteori celalalt. Uneori unul va contribui mai mult financiar, iar celalalt prin timp, implicare si responsabilitati asumate in viata de familie. Viata se schimba, iar rolurile au nevoie sa fie renegociate odata cu ea.

Mai ales pentru ca exista o parte invizibila a responsabilitatii: cine observa, cine isi aminteste, cine planifica, cine initiaza, cine anticipeaza, cine repara dupa conflicte si cine tine permanent in minte tot ceea ce trebuie facut.

Aici avem nevoie de transparenta fata de noi insine si fata de partenerul nostru. Putem ajunge sa spunem „Eu le fac pe toate”, fara sa ne intrebam daca am cerut vreodata ceea ce aveam nevoie, daca am delegat, daca am lasat loc celuilalt sau daca am continuat sa preluam lucruri pana cand ceea ce era initial o alegere a devenit o sursa de resentiment.

Deseori, ii invatam pe ceilalti cum sa se comporte cu noi. Daca facem permanent totul, putem transmite ca putem duce totul. Daca nu cerem niciodata, putem transmite ca nu avem nevoie. Daca spunem mereu „lasa ca fac eu”, putem ajunge sa mentinem chiar noi dinamica de care apoi ne plangem.

Asta nu inseamna ca suntem responsabili pentru alegerile celuilalt. Fiecare adult raspunde pentru propriul comportament. Insa, atunci cand ne dorim sa schimbam dinamica, avem nevoie sa ne uitam si la partea noastra: ce am preluat, ce am acceptat, ce nu am spus si ce continuam sa facem, desi nu ne mai este bine.

De aici incepe autoreglarea: sa observam cand este prea mult, sa distingem intre „aleg” si „trebuie”, sa cerem, sa delegam si sa spunem ce avem nevoie inainte ca frustrarea sa devina repros.

„Am nevoie sa preiei tu acest lucru” deschide o conversatie. „Eu le fac pe toate, tu nu faci nimic” vine, de multe ori, dupa ce nevoia a fost amanata pana cand s-a transformat in oboseala si resentiment. Iar cand vorbim din acest loc, sansele sa fim auziti scad: celalalt poate ajunge sa se simta acuzat, pus la colt si mai preocupat sa se apere decat sa inteleaga nevoia noastra.

La fel de important este sa invatam sa lasam. Delegarea reala inseamna sa ii permiti celuilalt sa preia o responsabilitate, nu sa o transferi formal si apoi sa verifici, corectezi si refaci totul. Iar celalalt partener are responsabilitatea de a participa activ: un cuplu adult nu poate functiona permanent pe principiul „spune-mi ce sa fac”. Implicarea inseamna si initiativa, observare si asumare.

Maturitatea relationala presupune sa iesim din rolurile rigide si sa ne intalnim ca doi adulti care pot spune ce simt, ce vor, ce pot si ce nu mai pot.

Important de stiut este ca iubirea nu se masoara prin cat de indispensabili suntem.A fi indispensabil si a fi iubit nu sunt acelasi lucru.

Putem fi iubiti si atunci cand nu salvam, nu rezolvam, nu anticipam si nu facem totul. Putem cere fara rusine sau vinovatie, putem primi, putem spune „nu mai pot” si putem ramane noi insine fara sa renuntam la relatie.

Iar poate una dintre cele mai importante intrebari nu este „Cine face mai mult?”, ci: „Ce este al meu, ce este al tau si ce este al nostru?”

Pentru ca, dincolo de toate rolurile noastre, ramanem doua persoane care au nevoi si dorinte. Iar a face parte dintr-un cuplu sanatos nu inseamna ca nimeni nu oboseste sau nu are nevoie de celalalt, ci ca exista suficient spatiu pentru amandoi: sa contribuie, sa ceara, sa ofere, sa negocieze si sa se schimbe impreuna cu viata pe care o construiesc.