Despre terapie

Hello,

Stiu (evident) ca e blogul meu, insa o sa postez un articol scris de catre cineva foarte drag mie! 💓

Sper sa va fie de folos! 

Iti multumesc pentru articol, autenticitate si timp! Si voua celor care va luati din timp sa il cititi.  ☺💓

Iar daca va place si voua cum scrie, puteti vedea mai multe aici Pagina R 💓

P.s: Dezvaluirea numelui si a blogului reprezinta alegerea ei. Tin sa mentionez avand in vedere ca terapia e confidentiala! 

Despre terapie:

Desi atat de multi oameni blameaza online-ul si chiar si eu cred in anumite momente ca ar trebui sa mai inchidem telefoanele si sa iesim din case, trebuie sa recunosc ca a fost salvator, de atatea ori, pentru mine. Si inca este! Insa, trebuie sa fim atenti la masura iin care il folosim si cand este cazul sa spunem stop.

Ca multe persoane frumoase din viata mea, tot de pe Facebook a “venit” si psihoterapeuta mea sau, cum o denumesc eu, persoana cu care am avut cea mai lunga relatie sanatoasa, din ultima perioada din viata mea. Citind un comentariu pe Facebook, am dat de o tipa, care imi tot recomanda sa merg la terapie. Eu NU si NU, nu aveam nimic, de ce sa imi pierd timpul si banii cu o psihoterapeuta care nu ma cunostea. Si pana la urma, la terapie ajung doar oamenii nebuni. Nu-i asa? Cat de teribil m-am inselat atunci! A trecut ceva timp din momentul in care am primit recomandarea si pana am decis sa intru in contact cu A. Stiu ca eram in stadiul in care eram secatuita de puteri, efectiv nu mai aveam nicio solutie sa pot sa fiu pe linia de plutire, dupa 4 ani si jumatate de mers prin spitale cu sotul (pacient oncologic), un copil mic la pachet, un serviciu care se apropia, eu terminand concediul de maternitate si toate grijile casei pe umerii mei. Privind in spate imi dau seama cat de greu a fost atunci, daca m-ar fi intrebat cineva atunci cum mi se pare, nu as fi fost capabila sa (imi) recunosc ca NU MAI POT! Nu exista acest concept la mine, nu intelegeam cum oamenii pot sa spuna ca nu mai pot, nu exista acel nu mai pot in vocabularul meu. Chiar si cand simteam ca ma apropii de nu mai pot, imi spuneam ca mai pot putin. Tarziu aveam sa imi dau seama cat de mult rau avea sa imi faca acea abordare.

 

Mi-am luat inima in dinti si am ajuns la terapie!Am inceput online si am continuat online multa vreme. Ce tin bine minte era ca mi se parea atat de tanara psihoterapeuta mea, incat in mintea mea imi rulau tot felul de credinte legate de varsta ei, de cat de mult ma intelege, de cat de pustoaica este si cum poate aceasta pustoaica sa stie si sa ma ajute, avand in vedere ca eu trecusem si treceam prin atatea. Am simtit ca imi pierd timpul! Asta stiu clar! La finalul sedintei cu asta am ramas, desi de comunicat am comunicat, A. a fost foarte receptiva, a vorbit foarte putin si simteam ca intr-adevar ma asculta. Insa, pe langa asta, mi-a dat sentimentul de siguranta, iar asta conteaza enorm pentru mine. Daca de regula, atunci cand vorbeam cu prietenii, cu familia, imi alegeam cu atentie cuvintele, pentru ca nu voiam sa ranesc pe nimeni sau sa isi formeze oamenii o parere gresita despre mine, A. a fost primul om care m-a facut sa pot sa fiu EU in acea relatie. Fara temeri despre judecata, fara gandul ca poate nu zic bine ceva. Crezand mult in intuitia mea, am decis sa ii acord 3 sedinte si daca nu imi mai place, sa renunt. Ce nebuna eram! 😊 De parca ii acordam ei, nu mie! De parca beneficiul nu era al meu, ci mai mult al ei!

Dar aici a intervenit magia ei si viata mea s-a schimbat. Usor, usor am inceput sa capat si mai multa incredere, ea a reusit sa imi auda mare parte din poveste si interactiunea a curs mai departe, ani de zile. A fost alaturi de mine in toate momentele bune si rele, am facut terapie de peste tot, din parc, de pe balcon, din cafenea, din fata spitalului, in timp ce sotul meu facea chimioterapia, de la munte, de la mare. Imi place sa spun ca am “dus-o” peste tot cu mine si ea nu a zis ca nu se poate. Asta pentru ca de la inceput am decis (cred eu) sa deschidem un parteneriat in care sa ne bazam una pe alta. Pentru ca terapia nu inseamna sa fie numai psihoterapeutul bun si dus pe la nspe scoli, ci si ca persoana din terapie sa lucreze cu el si sa isi dea interesul sa fie bine. Sau daca sa nu fie bine, macar sa fie prezent in terapie, chiar si atunci cand nu are o zi buna, cand simte ca nu are nimic de lucrat, cand crede ca e totul zen in viata ei, desi ea a mers la  3 sedinte. Lucrurile nu se rezolva asa usor! Nu poti sterge ani de trauma sau copilarii nefericite cu 3 sedinte de terapie! Cine promite ca face asta, e un impostor si nu ar trebui sa profeseze ever in acest domeniu. Creierul este un organ atat de complex, nu cred ca vom reusi vreodata sa il intelegem la adevarata valoare a lui.

Imi place sa spun ca imi impart viata mea in doua mari parti: viata de dinainte si viata de dupa terapie! Sigur, la baza sunt acelasi om, cu acelasi suflet si aceleasi principii. Dar cat m-am schimbat si cate schimbari radicale am facut in toate ariile vietii mele. Si da, toate astea si cu ajutorul terapiei. Cand am intrat in terapie stima mea de sine era sub nivelul marii, iar acum este destul de mare incat sa nu v-o spun, ca veti zice ca sunt aroganta. 😊 Pot sa confirm ca stau bine! 😊 De la un om care se plangea daca i se rupea o unghie, daca era cald afara, daca se uita urat un coleg la ea, am ajuns sa apreciez cand ploua, cand pot sa merg sa imi cumpar o paine (pe picioarele mele), am invatat sa imi fac planuri, multe planuri, sa ma uit mereu mai sus si sa ma gandesc ca indiferent cat de grea e ziua de azi, maine va fi mai bine. Trebuie sa fie, altfel nu are cum! Bineinteles, am si zile mai putin bune, in care mi se pare ca nu merge nimic bine, in care ma gandesc ca iar mi s-au stricat toate ploile, dar astea tin putin si am invatat (tot in terapie) ca este normal sa fim si asa. Viata e cu ups and downs, tot timpul vom avea momente de fericire si de tristete. Insa, conteaza cat de mult dureaza aceste momente si cat de mult impact au cele negative asupra sanatatii noastre mintale.

 

Am invatat multe in terapie! Unul dintre cele mai importante lucruri invatate este ca stiu ce fel de oameni imi doresc langa mine. Cu ocazia asta s-a facut automat curatenie, dar in acelasi timp, s-a facut loc pentru oameni noi, cu care am putut sa impart bucurii si tristeti, deopotriva. Oameni apropiati sufletului meu, nu doar niste cifre in telefon.

 

Privind in spate realizez ca impreuna am trecut prin multe, extrem de multe! Parca a trecut o viata de om, atat de multe mi se pare ca am trait! A fost un pre-doliu, apoi un doliu amestecat cu extrem de multa vinovatie, ani intregi de vinovatie, as zice. Au urmat schimbari in viata profesionala, cu tot felul de frici, schimbari cu copilul si tot ceea ce implica cresterea lui, schimbari de perspective, un burnout ingrozitor, culminat cu o depresie, multe atacuri de panica, dorinta de a nu mai iesi din casa, sentimente de #insuficientdebunacamamaprietenacopilsorafemeie. Luni intregi de neputinta de a plange, chiar si atunci cand lumea se destrama in jurul meu si nimic din ce imi era cunoscut nu mai era la fel, oameni care plecau din viata mea, fara sa inteleg de ce, minciuni, agresivitate, amenintari, nopti nedormite, toate tipurile de pastille de somn si ceaiuri incercate, dar cu zero efect. Daca ma uit la cei 6 ani pot sa spun ca o buna parte s-au simtit ca o tornada, care vine si distruge tot in cale. Dar dupa tornada tot timpul apar linistea si soarele. Cam asa am simtit eu. Ca s-a asezat linistea si in terapie, am reusit usor-usor sa imi suflec manecile si sa imi reconstruiesc “casa”, caramida cu caramida, iar A. a fost acolo sa imi inmaneze ustensilele necesare, uneori sa ma mai roage sa iau o pauza, alteori sa ma incurajeze sa construiesc mai repede, pentru ca eu pot multe, dar inca nu sunt constienta de asta, iar alteori doar sa fie prezenta si sa ma felicite pentru ce am reusit sa construiesc. Si, da, constructia uneori are crapaturi, e pe alocuri stramba, dar e facuta de mainile noastre, cu cele mai bune intentii, in ritmul nostru si mereu cu speranta ca daca ceva se strica, am capacitatea de a repara si a merge mai departe. Pentru ca, pana la urma despre asta este viata. Despre a merge mai departe.

Iar eu ma inclin in fata psihoterapeutilor care isi fac treaba din dragoste de oameni, care pot avea un atat de mare impact in vietile lor si care stiu ca lucreaza cu suflete, nu cu cifre. Mergeti la terapie, oameni buni! Este cea mai buna investitie pe care o puteti face in vietile voastre! Daca e sa regret ceva in cee ace priveste terapia, este ca am inceput prea tarziu. Un lucru e clar, cu cat mergi mai devreme, cu atat ai mai putin de lucru si timp de reactie mai mare.

 

Nestiind ce incheiere sa pun acestui articol las mai jos ceva ce ne spunem des noi doua:

-          Sunt mandra de tine, Raluca!

-          Sunt mandra de noi, A.! Facem o echipa extraordinara si nu ajungeam aici una fara cealalta!