De ce nu pot pleca dintr-o relatie toxica, chiar daca sufar?

 

   Daca ma raneste atat de des, de ce nu plec? Ce ne tine blocati in relatiile care ne fac rau?

    Deseori intalnesc in cabinet foarte multe persoane care raman in relatii care le fac sa sufere. De cele mai multe ori sunt constiente ca ceva nu este in regula. Vad semnalele. Simt durerea. Inteleg ca relatia nu le ofera ceea ce au nevoie. Si totusi raman.

    Raman pentru speranta. Speranta ca lucrurile se vor schimba. Ca persoana pe care o iubesc se va schimba, va intelege si ca intr-o zi relatia va deveni ceea ce si-au dorit sa fie de la inceput.

    Raman pentru timpul, energia si sentimentele deja investite. Pentru toate sansele oferite. Pentru toate promisiunile in care au crezut. Pentru ca este greu sa accepti ca poate ai asteptat ani de zile ceva ce nu avea sa vina niciodata.

    Si mai raman dintr-un motiv despre care se vorbeste mai putin: frica de viitor. Oricat de dureros ar fi prezentul, este un prezent cunoscut. Stii la ce sa te astepti. Stii regulile jocului. Viitorul, in schimb, vine cu incertitudine. Iar pentru multi oameni, incertitudinea este mai infricosatoare decat o suferinta familiara.

    Ceea ce mi se pare interesant este faptul ca aproape niciodata problema nu este atat de simpla pe cat pare din exterior. Atunci cand privim o relatie care produce suferinta, avem tendinta sa ne concentram exclusiv pe ceea ce nu functioneaza. Vedem criticile, lipsa de respect, promisiunile incalcate, dezamagirile repetate si ne intrebam cum este posibil ca cineva sa ramana intr-un astfel de context. Persoana care traieste relatia vede insa ceva ce noi nu putem vedea din afara. Ea nu traieste doar prezentul. Traieste si amintirile, si sperantele, si toate momentele care au facut-o candva sa creada ca aceasta relatie poate deveni locul sigur pe care l-a cautat.

    Poate tocmai de aceea multe persoane ajung sa fie foarte dure cu ele insele. In momentul in care incep sa constientizeze cat de mult sufera, atentia lor nu se mai indreapta doar spre partener. Incep sa se intrebe ce este in neregula cu ele. Cum au ajuns aici. De ce nu reusesc sa faca ceea ce pare atat de evident pentru cei din jur. De ce continua sa ofere sanse atunci cand promisiunile nu sunt urmate de schimbare. De ce continua sa creada atunci cand realitatea le arata cu totul altceva.

    Insa experienta m-a invatat ca aceasta intrebare este adesea urmata de ceva mai profund. De una singura, nu este suficienta. Problema nu este ca persoana respectiva nu vede realitatea. De cele mai multe ori o vede foarte bine. Stie ce o doare. Stie ce ii lipseste. Stie ca nu este fericita. Problema este ca, in paralel cu aceasta realitate, exista o alta realitate interioara, construita din speranta, atasament, investitie emotionala si dorinta fireasca de a nu pierde ceea ce a considerat candva valoros.

    De multe ori, oamenii care ajung in cabinetul meu nu sunt atasati doar de persoana care exista astazi in viata lor. Sunt atasati si de persoana de care s-au indragostit la inceputul relatiei. Sunt atasati de promisiunile facute, de planurile construite impreuna si de versiunea viitorului pe care au imaginat-o de nenumarate ori. Atunci cand ne gandim la o despartire, avem tendinta sa credem ca pierdem doar persoana de langa noi. In realitate, uneori pierdem mult mai mult de atat. Pierdem o poveste. Pierdem o imagine despre viitor. Pierdem ani de sperante, investitii emotionale si asteptari. Iar aceasta pierdere este adesea mai greu de acceptat decat pierderea relatiei in sine.

    Mai exista un aspect despre care se vorbeste prea putin. Relatiile toxice nu ne ranesc doar prin ceea ce se intampla intre noi si partener. Ne ranesc si prin ceea ce ajungem sa credem despre noi insine. Am observat de nenumarate ori cum persoane inteligente, echilibrate si competente ajung sa isi puna la indoiala propriile perceptii. Ajung sa se intrebe daca exagereaza, daca sunt prea sensibile, daca cer prea mult sau daca nu cumva problema este chiar la ele. Putina lume realizeaza ca atunci cand traiesti suficient de mult timp intr-un context care iti invalideaza emotiile, incepi sa ai mai multa incredere in explicatiile celorlalti decat in ceea ce simti tu.

    Poate ca acesta este unul dintre motivele pentru care simplul sfat „Pleaca” este atat de putin util. Daca lucrurile ar fi fost atat de simple, majoritatea oamenilor ar fi plecat deja. Nimeni nu are nevoie de ani de suferinta pentru a intelege ca este ranit. Ceea ce lipseste nu este constientizarea durerii. Ceea ce lipseste este intelegerea mecanismelor care il tin pe loc.

    De aceea cred ca o intrebare mult mai utila decat „De ce nu plec?” este „Ce ma face sa raman?”. Diferenta dintre cele doua este uriasa. Prima intrebare presupune ca problema este incapacitatea de a actiona. A doua invita la explorare si intelegere. Iar raspunsurile pe care le descoperim sunt adesea surprinzatoare.

    La unele persoane apare vinovatia. Alteori este teama de a nu repeta o poveste pe care au mai trait-o. Si exista situatii in care raspunsul nu se afla aproape deloc in relatia actuala, ci in experiente mult mai vechi, care continua sa influenteze felul in care iubim, alegem si ramanem. Iar raspunsul ne duce, de multe ori, intr-un loc la care nu ne asteptam. Ne obliga sa ne intoarcem la baza. La locul in care am invatat ce este iubirea si cum arata ea. Asta inseamna, de multe ori, sa exploram copilaria, relatiile semnificative din viata noastra si stilul de atasament pe care l-am dezvoltat.

    Acesta este motivul pentru care nu cred in explicatiile rapide si nici in sfaturile universale. Fiecare persoana ajunge intr-o relatie cu propria istorie, cu propriile rani si cu propriile convingeri despre iubire. Uneori, fara sa ne dam seama, continuam sa cautam in relatiile adulte raspunsuri la intrebari pe care le purtam cu noi de foarte mult timp. Continuam sa speram ca vom primi, in sfarsit, validarea, siguranta sau iubirea pe care nu am simtit-o suficient atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ea.

    E necesar sa schimbam putin perspectiva si sa privim intreaga imagine dintr-un alt unghi. E necesar sa invatam cum arata iubirea sanatoasa, ce inseamna o relatie toxica, ce meritam, cum sa ne iubim pe noi insine si cum sa facem alegeri mai bune pentru viata noastra. Si, de foarte multe ori, este necesar curaj. Curajul de a incepe sa alegem diferit. Curajul de a continua chiar si atunci cand ne este frica. Viata va continua sa mearga inainte. Conteaza cum alegem sa o privim, cat de bine ne cunoastem resursele si cum invatam sa gestionam ceea ce ni se intampla.

    Asa ca, daca te afli intr-o relatie toxica, intr-o relatie care te raneste, cu un partener sau o partenera care iti face rau in mod constient, poate nu ar strica sa iei in calcul intrarea intr-un proces psihoterapeutic. Nu pentru ca cineva sa iti spuna ce sa faci, ci pentru a intelege mai bine ce se intampla acolo, ce te tine blocat sau blocata si cum poti invata sa faci diferit.

    Toate cele bune!

    Cu drag,

    Alexandra Mavrodin