Mituri despre viata unui psihoterapeut. E oare mai usoara viata personala a unui psihoterapeut?

 Daca va aflati aici probabil deja stiti despre mine ca sunt psihoterapeut. Profesez de niste ani buni si ma bucur din plin de meseria pe care o am, de cabinetul meu frumos, de clientii mei si de relatiile terapeutice pe care le dezvolt cu acestia, de rezultatele lor si de modul in care incep sa prinda aripi si sa se dezvolte pe toate planurile dupa ce ajung sa se iubeasca si sa creada in ei, sa constientizeze ca      intr-adevar merita sa fie fericiti si mai ales ca fericirea e o varianta foarte posibila. :)

Modul in care meseria imi impacteaza viata? Hm.. as spune ca destul de mult. In primul rand ca timp. Disponibilitatea mea pentru terapii e de luni pana joi, de dimineata pana seara. Asta inseamna ca am 3 zile full de petrecut in familie. Trei zile sa functionez ca orice alt om: gatesc, fac curatenie, spal, calc, ies in oras, uneori ma si plictisesc. :) Pentru unele persoane ar fi un stil greu de dus, pentru mine e echilibru.

Nu a fost usor sa ajung psihoterapeut pentru ca e nevoie de multi ani de studiu. Mai exact noua...asta dupa bac :). E nevoie si de multi bani si de sustinere sa poti sa faci formarea si supervizarea in psihoterapie si e de invatat toata viata.

Apoi e nevoie de mult curaj sa iti deschizi propriul cabinet (sunt si alte variante, insa aceasta e cea mai cautata). 

E nevoie de timp, de rabdare si de perseverenta. Sunt cazuri si cazuri. Terapeuti care se super promoveaza si se recomanda singuri pe n grupuri sau psihoterapeuti care ajung sa aiba baza de clienti in mare parte din recomandari, din rezultate. Evident ca e si varianta in care se si promoveaza si au si recomandari. Nu e nimic gresit in nicio varianta. E despre ce functioneaza pentru fiecare. Pentru mine merge a doua optiune.

Am cativa clienti care au inceput si ei studiile in psihologie si care si proferseaza in domeniu sau urmeaza sa o faca. Si sunt super smecheri si ii recomand. De asemenea intalnesc des oameni care intreaba care-s pasii pentru asta. Cred ca cel mai important e sa ai empatie. Restul se fac, se gasesc, se imbunatatesc. Si vreau sa subliniez ca sunt foarte mandra de toti clientii mei si de rezultatele lor (indiferent de profesia pe care o au). 

Stiti ca meseria asta cel mai mult e practicata de oameni aflati la a doua facultate? Cumva si are sens pentru ca la 18 ani e destul de provocator sa stii cu adevarat ce iti doresti sa faci in viata. Eu fac parte din categoria care a facut din prima psihologia, insa recomand la fel de mult ambele categorii de specialisti. Doar sunt cu totii specialisti in sanatatea mintala si va garantez ca indiferent de varsta, s-a invatat mult si s-au facut compromisuri pentru a putea ajunge sa profeseze in domeniu. 

De multe ori mi s-a intamplat ca oamenii sa ma intrebe cu ce ma ocup si apoi sa inceapa sa scoata tot... Acum niste ani buni eram chiar incantata sa pot sa ajut poate si in parc. Ani mai tarziu, stiu mai mult si mai ales stiu sa pun limite. Nu de putine ori intalnesc oameni care vor sa ajute, sa ii ajute pe altii sa se schimbe si e admirabil, insa in mare parte si inutil. De ce? Oamenii se pot schimba, insa in timp si cu efort, nu dupa o discutie in parc.

Mi s-a intamplat sa ajung pe la gratare si sa fiu rugata sa caracterizez personalitatea lor sau relatia.... in jocul asta nu am intrat niciodata. E doar pieredere de timp. Nu practicam terapia in vietile personale, nu cu prietenii si nici cu familia. 

Mi s-a spus de multe ori ca eu sunt psihoterapeut deci eu trebuie sa am viata perfecta, sa nu sufar, sa nu ma supar, sa nu ma enervez..probabil sa fiu un robotel intr-o viata perfecta. 

Realitatea e ca da, am avantajul sa ma reglez emotional mult mai repede, sa ma cunosc, sa stiu ce vreau, sa stiu ce accept si ce nu, sa pun limite cu fermitate si blandete in acelasi timp...sau fara blandete cand situatia impune. Insa viata mi se intampla si mie. Sunt om. Am emotii. Am momente in care mi-e rau, in care ma supar, in care ma enevrez, ma frustrez...si da, inteleg si de ce cealalta parte reactioneaza   intr-un anume fel. Ma prind destul de repede ca in general nu e despre mine ci despre ce butoane li se apasa lor din cauza trecutului...neprocesat/neacceptat.

Doar ca desi am multi ani de terapie personala (eu client, atat cand era cerinta obligatorie ci si dupa), cunosc conceptele, ma cunosc, ma prind repede de felul celorlalti si care e motivul pentru care se comporta intr-un anume fel, comunic cu usurinta chiar si cand nu vorbesc despre cele mai placute lucruri, insa realitatea e ca sunt la fel de umana ca oricine altcineva. Am sentimente care pot sa fie ranite, am un trecut dureros, intalnesc oameni toxici, insa am si marele avantaj ca stiu cum sa gestionez. Aterizez in picioare destul de usor dupa cazauturi iar cazaturile sunt destul de rare. Nu pentru ca in viata nu exista provocari, mereu o sa fie si bine si rau ci pentru ca imi cunosc resursele, stiu cine sunt si ce vreau si muncesc pentru asta. Nu dau vina pe trecutul meu sau pe copilarie pentru adultul care sunt astazi. Si nici nu pot creditul acolo :) Toti avem un trecut, toti avem traume si oameni dificili de intalnit pe parcursul vietii. Doar ca atata timp cat suntem adulti functionali, avem si resursele sa le facem fata tuturor provocarilor.

Si asta as vrea sa ajunga la oricine: avem capacitatea de a ne facem viata usoara, frumoasa, sa avem relatii sanatoase, sa ne bucuram de noi, de timp, de vacante si dreptul sa ne iubim, sa ne prioritizam si sa facem si ce ne place, nu doar ce trebuie.

Iar a face terapie nu inseamna ca partea dificila nu o sa mai fie ci inseamna ca stii ca desi doare, trece si dupa ce trece asta doar te va face si mai puternic/a.

Si pentru a incheia ca sa nu pierd citititorii pe drum, da, e mult mai usor sa trec prin viata ca psihterapeut desi nu sunt psihoterapeut in viata personala. Am o relatie de cuplu sanatoasa si frumoasa, am o fiica vitrega pe care o iubesc enorm, am job-ul visurilor mele, imi place unde locuiesc si imi aleg oamenii care raman in viata mea. Imi apreciez munca si sunt validata pentru rezultatele pe care le am si imi apreciez clientii, prietenii si pe toti oamenii misto pe care ii intalnesc.

Si da, sunt recunoascatoare clientilor mei, pentru increderea pe care mi-o aloca, pentru timpul pe care aleg sa-l petreaca cu mine, pentru curajul lor de a se deschide, pentru vulnerabilitate si pentru deschiderea lor asa ca inchei prin a spune cu tot dragul: va multumesc!